E un tânăr modest, cu un optimism molipsitor. Triplu campion la tenis al României. Înotător de forță.
Ar fi fost suficient palmaresul sportiv ca să impresioneze. Dar e mai mult decât atât. Ciprian Anton a făcut toate astea într-un scaun cu rotile. În lumea lor, a eroilor necunoscuți care nu vor mila nimănui, ci respectul, se numește fotoliu rulant.
Cât de departe aș fi putut ajunge eu într-un asemenea “fotoliu”? Dar tu? Ce crezi?
Până la magazinul din colț?
El a făcut ultima deplasare la un turneu în Portugalia. S-a dus SINGUR. Cum mașina pe care o conduce până la aeroport, apoi și-a făcut, ca orice om normal, check-in-ul, după care tot singur a zburat să înfrunte sportivi din alte țări.
Când l-am cunoscut, la un eveniment Coca-Cola la care era speaker motivațional, am simțit acel click. Știi când omul din fața ta ți-ar putea fi prieten. Așa că prima ședință face-to-face a fost într-un cadru informal, pe o terasă din Brașov.
A condus el.
A vorbit foarte puțin despre lucrurile care îl împiedică să ajungă unde vrea. Mult mai mult am discutat despre unde vrea să ajungă: în TOP 100 MONDIAL.
Pentru mine e deja acolo.
Haideți să dăm timpul un pic înapoi ca să înțelegeți pe de-a-ntregul de ce drumul lui este o sursă de inspirație pentru noi toți.
La 20 de ani credea că poate face absolut orice. Nu i-a fost niciodată frică de muncă. Strângea bani pentru o motocicletă.
Într-o dimineață răcoroasă de martie, care nu anunța nimic deosebit, lucra într-o hală dezafectată din Sf. Gheorghe când acoperișul s-a spart sub picioarele lui și a căzut de la 7 metri!
Ciprian: Îmi aduc aminte vag, cum tata era langa mine și îmi striga numele. Am intrat în stop-cardio-respirator, iar doctorii se pregateau să mă resusciteze când mi-am revenit și am respirat din nou fără ca aceștia să mă atingă. Înseamnă că mai aveam treabă aici, pe Pământ :)
Am fost diagnosticat cu paraplegie spastica-fractura coloanei vertebrale la nivel toracal. Habar nu aveam ce inseamna asta.
Acum știu. Însemna începutul unei perioade în care zilnic luptam pentru supravietuire.
Am fost operat de două ori în trei zile,
am ajuns să cântăresc 40 kg
Aveam somnul agitat și mereu visam ca alerg cu o viteza foarte mare sau ca mananc doar ceea ce îmi plăcea (sarmale, cartofi prăjiti).
Dar în cele 9 luni cât am stat în spital din care 5 imobilizat la pat știți ce n-am făcut niciodată?
N-AM RENUNȚAT!
Am învățat să mă bucur de lucrurile cele mai mici, visând în același timp că voi realiza lucruri mari.
Într-o noapte, m-am ambitionat si am iesit singur pe holul spitalului și timp de câteva ore, am împins acel scaun doar cu bratul pe care puteam sa-l folosesc. Atunci s-a produs un declic. Trebuia să mă AUTOMOTIVEZ.
Dezvoltarea e o alegere personală. La fel a fost și recuperarea mea.
Părinții și prietenii pot să te ajute, dar nimeni nu poate să-ți trăiască viața în locul tău. Am muncit în doi ani cât în 10!
Indiferent cât a fost de greu, niciodata nu am abandonat.
În cele 9 luni de spitalizare primisem puține informații folositoare, foarte târziu mi-am aflat diagnosticul, eram doar bombardați cu “păreri de rău”.
Părerile de rău NU ajută la nimic! Ambiția și perseverența ajută.
În 2006 am primit un telefon de la o fundație din București care mă invita la un stagiu de recuperare. Condiția impusă m-a speriat un pic, pentru că trebuia să rămân singur. Fără însoțitor.
În 2007 eram însă INSTRUCTOR la acea fundație. EU îi ajutam pe alții, îi motivam, făceam inclusiv muncă psihologică.
Îi aduceam înapoi la viata independenta. Trebuia sa pregatim mesele, sa facem curatenie in casa in fiecare zi și chiar să schimbăm becuri. Credeți-mă, e o provocare, cum tot provocări sunt să mergi la toaletă sau să te dai jos din pat.
Nu m-am lăsat și am facut coregrafie si am dansat de cinci ori in cadrul emisiunii *Dansez Pentru Tine*
Mai lipsea un singur lucru: SPORTUL.
Am jucat baschet timp de doi ani, dar în paralel cu asta, mai încercam atletism, tenis de masa, ridicarea greutatilor, aruncarea greutatilor, sulita si tenis de câmp.
Am fost medaliat la semimaraton. Am participat la ștafeta de maraton la înot, dar m-am îndrăgostit de TENIS. Ca orice sport individual, aici nu te poți baza pe echipă: ești tu cu tine.
Am muncit enorm, dar rezultatele au venit în competiții nationale și europene!
Am mândria să reprezint Romania in turnee internationale foarte mari și la fiecare eveniment sportiv merg cu steagul dupa mine!
În urma accidentului a trebuit sa ma transform in acest Ciprian de acum.
Nu ma consider un mare exemplu de viata, nici un ambitios incurabil, nici vreun erou national.
Din punct de vedere sportiv, cred ca sunt abia la jumatatea drumului. Îmi propun să muncesc și mai mult decât până acum!
Vreau sa reprezint Romania cu mandrie și sa ajung in primii 100 jucatori din lume, iar pentru asta voi face tot posibilul ca acest vis sa devina realitate. Vreau sa fiu in continua miscare si sa nu ma ingenuncheze nicio problema. Incerc mereu sa ma detasez de tot ce ma trage in jos.
În fiecare zi îmi demonstrez în primul rând mie ca orice este posibil când nu renunți!”
Sunt mândru să-l numesc pe Ciprian Anton un model, un campion și un… prieten.
Și mă bucur că grație unei sponsorizări oferite de Coca-Cola România acest om poate să meargă la mai multe turnee internaționale și e un pic mai aproape de visul lui. Top 100 mondial.
V-am spus că e modest și nu are decât o pagină personală de facebook.
Dar nu-i nimic. Eu vă provoc să-i scrieți acolo un gând bun,
să-l felicitați pentru noul titlu de Campion al României la Tenis
și să-i strângeți, virtual, mâna.
O mână pe care nu o să-l vedeți că o ține, ca atâția alții, întinsă, ci ridicată deasupra capului! În semn de victorie!!
