Uneori am senzația că suntem născuți vinovați.
Sau suntem vinovați că ne-am născut.
Era zilele trecute într-un restaurant și de la masa de lângă noi se auzeau reproșuri nasole. Ținta? Un copil căruia i se furase telefonul mobil.
În loc să fie de vină hoțul, era de vină micuțul, că “e fraier și neatent”. Mai mult “toți copiii știu că e cu capu-n nori, așa că oricine ar fi putut să i-l fure”.
Mă mânca rău de tot să intru în discuție, dar Muza mi-a aruncat o privire tip “Iar, Constantinescule? Vrei să ne știe toată lumea de nebuni?”
Adică noi suntem nebunii în ecuația asta?
Cu excepția nesimțiților, care par făcuți din fier, noi, restul, ne simțim prea des vinovați.
Sunt vinovat că n-am fost șef de promoție ca tata.
Ramona era vinovată că nu mânca la fel de bine ca alți copii.
O femeie care mi-a scris ieri se simțea vinovată că s-a îndrăgostit.
Un tip - care altfel părea perfect sănătos la cap - se simțea vinovat că nu reușește să gândească “pozitiv” deși a citit zeci de cărți de gen.
Despre această nouă religie, gândirea pozitivă, o să scriu la un moment dat. Și va curge sânge. Nu, n-o să mă simt vinovat.
Probabil că dintre toate vinovățiile mă irită cel mai mult una: e vinovat cel care rămâne. “A plecat din cauza mea”.
Nu că n-ar exista cazuri, dar de cele mai multe ori este doar o… scuză.
Așa cum mama copilului căruia i se furase telefonul găsea o scuză societății, tolera furtul și blama… fraierul.
Așa e și cel care “și-o fură” într-o relație. Un fraier. Sau o fraieră. Și îi mai arunci un ultim reproș la mișto.
Mai ales pe bărbat societatea îl susține: “n-a avut ce-i trebuie acasă”.
Pe femeie… mai rar. Ea trebuia să tacă și să înghită. La propriu și la figurat. Mai ales dacă are un copil.
Ai greșit. Am plecat.
Eu mi-am extras ideile din multe surse. Unele mai aproape de lumea interlopă decât de Universitate. O cugetare “de stradă” m-a urmărit toată viața: Într-o familie, greșelile sunt mari doar dacă dragostea e mică.
Citește mai mult! Click pe banner
