Cum înot toată ziua
printre cuvinte ascuțite ca dinții
încercând să înțeleg care vor să mă muște pe mine și care pe alții…
doar ca să ajung la tine
care nu mă întrebi ce am făcut
când se vede pe fața mea că am făcut pe dracu’ ghem.
Cum mă ajuți să mă curăț de realitate pe preșul de la intrare
ca să pășesc în acest templu păgân
unde singura religie e dragostea,
unde nu se spun rugăciuni, doar se tace cu două înțelesuri.
Cât îți sunt de recunoscător când îmi citești de pe buze
cu buzele tale,
când facem fraze întregi din liniște
cu punctuație de zâmbete.
La noi până și poezia e făcută din rime… îmbrățișate.
Și cât de mult tact trebuie să ai
ca să-mi arăți până și realizările tale ca pe niște realizări ale noastre.
Știi… de obicei e pe dos.
Multe femei au impresia că nevasta de general știe să conducă armate, nevasta de pilot n-are nevoie de carnet ca să știe cum se face și brusc apari tu. Parte din acea rară categorie care știe că rucsacul nu e coechipierul alpinistului și refuză să fie rucsac.
Tu, care schimbi zilele negre în ore colorate
și-mi scoți fire și nopți albe.
Tu, pe care n-am reușit să mi te scot din vis nici după ce mi te-am băgat în pat.
Cum ai reușit să mă faci să aștept toată ziua să se facă ora pe care aș putea-o numi “HOME o’clock”?
It’s home o’clock.
E acasă fix.
Acasă și cinci săruturi.
Acasă și un sfert de preludiu.
Acasă și jumătate eu.
Acasă și jumătate tu.
Nu pune alarma. Nu vreau să mă trezesc decât când o fi, ca pentru orice om, timpul să adorm.
Nu știm ce ne așteaptă după moarte, dar și dacă ar fi un rai, parcă tot mai fain ar fi să mergi dintr-un rai în altul!
Sunt nesimțit? Cer prea mult de la viață?
Poate. Dar nu vreau să las pe mâine ce pot să iubesc astăzi.
Ziua de mâine nu e garantată.
Viitorul se poate întâmpla și fără mine.
Va fi ora acasă fără ceva.
Acasă fără cineva.
Dar fără cineva… oare se va mai numi acasă?