- Nu mergi cu noi la o bere, ca pe vremuri?
- Ba da, mă trezesc zicând, cuprins de o nostalgie blegoasă cum toţi proştii mai încearcă din când în când, pe neaşteptate şi total inoportun.
Cum băieţii sunt ghidul viu al Bucureştilor în cârciumi ieftine mă trezesc cuibărit sub un salcâm, la o masă de plastic alb-murdar, plasată strategic între alte două mese de un roşu îndoielnic şi un grătar de mici. La masă nu vine nimeni să te servească. Probabil că am putea sta aici şi cu berea de acasă că nimeni nu s-ar sinchisi să ne verifice. Faţa de masă e găurită în mijloc deşi noi nu avem nici o umbrelă, iar din scrumiere poţi să juri că au muşcat clienţi mai amărâţi decât noi. Descrierea toaletelor mi-ar putea speria puţinii cititori, aşa că o vom evita, lucru care mie unul, ca „om trecând prin raza vieţii”, mi-a fost imposibil. Mă ofer să plătesc primul rând. Primesc aprobarea unanimă şi – pentru că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită – trebuie să memorez, ca un chelner debutant, mai multe soiuri de băuturi solicitate probabil numai pentru că era moca. Nu era ziua mea, dar n-am mai îndrăznit să zic nimic. Înăuntrul cârciumii mi-a mai venit inima la loc: toate preţurile păreau desprinse din adolescenţa mea şi nu erau valabile pentru 50 de grame, ci pentru o sută. În spatele barului, lângă o fetiţă drăguţă, deşi puţin lălâie, trona o babă cu un ochi stins, cum au pisicile obişnuite cu bătaia. Celălalt ochi, sănătosul, mă fixează intens, sau poate doar aşa mi se pare. În semiîntunericul din cavernă, mă scuzaţi, tavernă, şi ochiul sănătos pare de sticlă.
- Aşvreatreisutedeconiac,douăsutedevotcăşiobere, spun eu pe nerăsuflate, ca un şcolar care cere pentru prima dată prezervative la tutungerie. Nu dă semn că m-ar fi auzit, dar puştoaica se întoarce şi ia de pe raft o sticlă din care toarnă un coniac suspect în trei pahare surprinzător de curate. Vine rândul lichidului-ca-apa-pe-care-l-bănuiesc-a-fi-votcă. Pot să jur că bătrâna e împăiată, nu mişcă nici cât un manechin de plastic în vitrină la Unirea.
- Eşti cu beţivii de sub pom, nu-i aşa? (cred că am tresărit la fel de surprins ca Robinson când a dat peste Vineri, dacă ar fi vorbit câinele legat cu lanţul de grătar nu m-aş fi mirat mai tare) Îi ştiu de când erau într-a opta. Au venit aici tot liceul. Mereu plănuiau, sărbătoreau sau despicau în patru ceva. Cel mai adesea puneau placa aia cu plecatu’ din ţară. Nici măcar crâşma n-au schimbat-o. La fel ca moşii din spatele lor. Pe ei îi ştiu de când eram ca ea. Clasa a opta, liceul, planurile, coniacul, berea bună, apoi şi cea proastă, iar mai apoi, cea pe datorie. Să nu te mai prind pe aici! M-ai înţeles?
Într-una din zilele mele obişnuite aş fi răspuns la gioale cu o frază de genul: „de ce nu vinzi cărţi cucoană, în loc de băutură?”, dar eram complet descumpănit la gândul că amicul meu şi prietenii lui erau la jumătatea drumului dintre adolescentul idealist şi bunicul senil şi vicios. Dar eu? Eu cât mai aveam până la „destinaţie”? Tava cu băuturi îmi tremura în mâna care ţinea încă destul de ferm greutăţi la sală. Lângă „ai mei” nu mă puteam controla şi priveam tot timpul în direcţia mesei unde trei bătrânei se cinsteau cu bere la sticlă de plastic. Judecând după faptul că vărsau din când în când câţiva stropi în straturile cu flori, am dedus că vorbeau despre prieteni de-ai lor care dăduseră bir cu fugiţii.
Acesta este un fragment din Filosofia sexului.
Comandă cartea cu autograf direct din link:
http://bit.ly/2NngjEq