Cu cât a intrat.
Al câtelea.
La ce liceu.
E greu să le dai telefon tuturor prietenilor, mai ales că tu vrei să afle și “hahalerele” care tot timpul te-au vorbit de rău.
Primul diagnostic: Paranoia.
Suntem un popor paranoic. Ne verificăm de zece ori pe zi portofelul, de fiecare dată când nu ne găsim telefonul primul gând e că ni l-au furat.
Cum să nu ne gândim noi dacă nu l-au furat și pe ăla micu’ la test?
Ce e drept, realitatea ne confirmă frecvent bănuielile. Deci ne alimentează. Să avem mai multe.
N-aș da cu piatra în părinții de acum, deși eu nu știu cu ce medie a terminat fiică-mea clasa. Pe mine mă interesează dacă fiică-mea e fericită, nu dacă e premiantă. Mă interesează ce știe. Nu ce note are. Ce pasiuni vrea să urmeze.
Când a învățat de una singură să cânte tema din Harry Potter pentru Ramona (care e fan) m-am bucurat. N-am pus pe facebook. Dar admit că și mama îmi punea coronița de premiant la vedere. În sufragerie.
Ce-i și facebook-ul ăsta, dacă nu o sufragerie mai mare?
Toată lumea trebuie să știe.
Al doilea diagnostic: Iluzia grandorii.
Facebook-ul afișază postările tale în funcție de interacțiuni. Deci, lumea ta e o bulă. Adesea mai mică decât o scară de bloc. Mai bine vorbești cu administratorul să treacă anunțul cu nota lu’ ăla mic pe lista de la întreținere :))
Al treilea diagnostic e pentru facebook.
Îmbătrânește.
Părinții abia îl descoperă. Tinerii pleacă.
Grupa UNDER 21 preferă celălalt business al lui Zuck, instagram-ul.
Și youtube-ul. Asta și pentru că pe youtube nu trebuie să știi să citești, iar pe instagram sunt zeci de mii de conturi mai dezbrăcate, un fel de soft-porn. Și tu care l-ai lăsat să-și facă primul cont pe instagram că ți s-a părut mai safe decât facebook-ul :))
Grăbește-te să-ți faci cont să vezi ce mai face premiantul.
Sau vezi-ți (și) de viața ta.
Prea mulți au unul, doi sau chiar trei copii, dar niciun fel de viață.