O să vă spun o poveste despre un domn care s-a întâlnit cu o astfel de conjunctură. Și-a făcut un plan de bătaie care conținea și un worst case scenario. Chiar și previziunile lui cele mai pesimiste s-au dovedit optimiste. A avut grijă să nu-și piardă drumul, poziția pe piață, așa subțire cum era, dar și să-și păstreze angajații cei mai buni. Plătindu-i, desigur.
Bun psiholog, le-a ascuns că firma ar avea probleme pentru că exista riscul să-i piardă. Și-a vândut apartamentul și s-a mutat în firmă, lăsând impresia că s-a mutat doar pentru că e foarte dedicat. Glumind puțin, norocul lui a fost că nu era căsătorit.
Ani mai târziu, la o discuție la un pahar, din postura de om de afaceri de succes, mi-a spus că e convins că o parte dintre dorințele mici (casă, mașină etc.) ne sunt implantate tocmai pentru a te motiva să muncești pentru salariu și să nu-ți mai ajungă nici timpul, nici energia să muncești pentru visurile tale.
— Funcția creează organul, mi-a zis. Așa cum niște picioare pe care nu le folosești se atrofiază și nu mai poți să mergi, la fel și creierul, nefolosit, uită să gândească. E mai comod să execuți. Fuga de responsabilitate e o fugă de libertate. Știi… eu cred că, în copilărie, toți avem aripi, dar educația nu-ți dă voie să le folosești și încet, încet, uiți că puteai să zbori.
— Interesant, știu că n-ai abandonat școala.
— Doamne ferește, educația e esențială, doar că nu tot ce înveți ajută. Eu învățam pe rupte la materiile pe care le consideram esențiale. Tu ai dat la Litere, bănuiesc că te străduiai la materiile umaniste, eu mergeam la nota de trecere. La mate și info însă, eram în toate cercurile posibile!
— Și a fost calcul matematic când ai vândut casa?
— Nu mi-am vândut doar casa. Am vândut tot ce aveam și m-am împrumutat de peste tot ca să-mi ard toate podurile pe care puteam să mă retrag. N-ai idee cum muncește un om cu spatele la zid. Un om care nu mai are ce pierde.
— Totul sau nimic. Puțin cam mare riscul, cred eu.
— Acum și eu cred la fel, n-aș mai face asta, până data viitoare când ar fi neparat necesar. Pentru mine, și o viață obișnuită ar fi însemnat atât de puțin, încât „nimic“ ar fi fost cam același lucru. Măcar aș fi știut că am încercat.
— Unii ar spune că nu e în spiritul balcanic…
— Din contră! Am crescut cu Basmele românilor! Acolo știa eroul că se duce să o pețească pe fata de împărat și ori o ia pe ea și jumătate de împărăție, ori i se taie capul! Și totuși, povestea spune că era coadă! Veneau mulți să-și încerce norocul. Ori, ori! Pentru mine, ăsta e spiritul românesc. Doar că am cam uitat cine suntem sau am devenit alții.
— Așa e, am citit și eu basmele acelea când pleca voinicul și lăsa pe tată-său și pe mumă-sa, casa părintească, totul, ca să plece în lume să-și caute norocul. De obicei, se întorcea cu o femeie. Deci femeia e norocul bărbatului. Ce crezi despre asta?
— Norocul e să te îndrăgostești de cine trebuie. Mintea ca să-ți dai seama când n-ai avut noroc.
— În basmele noastre, voinicii plecau de tineri, își lăsau părinții și luau lumea în piept, acum stau până la 40 de ani în aceeași casă.
— Păi și atunci plecau VOINICII. Ăștia de stau acum cu părinții ar fi stat și atunci. Noi am avut un Ștefan cel Mare, un Mihai Viteazul, un Iancu de Hunedoara, am avut boieri care ieșeau la luptă cu sabia în mână. Acum, dacă ar începe un război, „boierii“ și-ar trimite copiii în Elveția, nu pe front.
— Trecutul românilor e plin și de trădări şi de mișelii.
— Și prezentul, probabil și viitorul.
— Atunci, ce sens are sacrificiul personal?
— Sacrificiul nu are niciun sens dacă nu devine un exemplu personal. Sunt atâția oameni cucernici care duc o viață virtuoasă în mânăstiri. De ce nu devine mersul la mânăstire un trend?
— Nu putem să ne rugăm toți și să ne meargă mai bine…
— Ba putem, și trebuie să o facem. Dar în timp ce muncim.
Citește și: