Sunt două direcții în social media care mă sperie în egală măsură.
Prima este cea care prezintă dragostea ca pe un sentiment care îndreaptă tot ce e strâmb. Un fel de ochelari 3d care ne aruncă în altă dimensiune a existenței de unde au dispărut toată durerea și întristarea. Nu sunt sigur dacă starea pe care ei o descriu este “îndrăgostit” sau “mort”.
A doua este cea care râșnește sentimentele până ajungi direct sau indirect la concluzia lui Cioran că inteligența și nefericirea sunt în relație de cauză și efect, iar să te afli în mijlocul lumii reci inteligent și îndrăgostit e o tristețe imensă.
Sigur că și prima categorie de formatori de opinie și a doua caută să strângă cât mai mulți cititori. Nu să ajute măcar un singur om.
Cine n-ar vrea să știe că pentru nefericirea lui e de vină sociatatea? Sau - și mai bine - celălalt?
Orice psiholog îți va spune după a doua sticlă cu vin că un pacient real ajutat e un client pierdut.
Aveți grijă de răspunsurile pe care nu îndrăzniți să vi le dați singuri.
Ele sunt soluțiile reale.
Când îți legi fericirile vieții de altă persoană ca de un Dumnezeu pe pâmânt nu știu dacă e vina acelei persoane când ți le refuză.
Când ești amanta unui bărbat însurat vreme de doi sau mai mulți ani nu sunt sigur că mai aștepți ceva. Poate să moară nevastă-sa, că de plecat… e clar că domnul nu pleacă, iar ție ți se duc anii.
Unele adevăruri trebuie spuse amar, că îndulcite nu ajută.
Când ai impresia că nu mai ești cool dacă te stabilești la o singură femeie și afli că o anume ea s-a căsătorit nu sunt tocmai sigur că destinul nu a vrut ca tu să te împlinești într-o viață cu ea. Destinul poate că ți-a băgat-o în pat. De acolo ai decis singur dacă dimineața îi faci micul dejun sau bagajele.
Femeile nu mă vor crede, dar e adevărat. Așa cum ele încă mai așteaptă pe câte unul singure sau sub o relație umbrelă, la fel și noi așteptăm când de fapt pare că “ne trăim viața”.
Așteptăm să vină una să ne scuture și să ne facă viața aia de o “trăiam” să merite!
Ne mințim că există zile când stăm pe loc.
Zile care se transformă în ani.
Dar anii au alte reguli și în cei în care nu înaintezi nu stai pe loc. Dai înapoi.
Așteptarea în stația pe unde trece tramvaiul numit dorință presupune un fel de acțiune. A venit. Am urcat.
Dacă îl las să plece pentru că oricum se va întoarce… e numai vina mea că atunci când se întoarce e plin. Și n-o să mai am loc nici pe scară!
Crezi că faci asta pentru că ții la el? Eu cred că faci asta pentru că nu ții la tine.
Viața e un peștișor de aur care ne lasă pe toți să ne punem trei dorințe.
Meritul celor pe care îi invidiem acum pentru că sunt fericiți este că au știut ce să ceară.
foto: PatrycjaDrozdow
foto: PatrycjaDrozdow