Când încă lucram în trustul Pro am fost parte a unei campanii mari împotriva violenței în familie.
Când scrii pentru așa ceva primul lucru pe care îl faci este să te informezi, iar ceea ce afli de dărâmă psihic. Poliția ne-a trimis niște date atât de dure încât am simțit nevoia să sun să verific. Chiar atât de multe cazuri sunt? În România?
Nu, mi s-a răspuns, atâtea sunt cele de care știm!!!!
Cele unde s-a făcut plângere.
Din păcate cel puțin la fiecare plângere există alte trei cazuri unde victima alege să tacă.
De frică.
De rușine.
Ne-am apucat să strângem semnături pentru a modifica o lege care împiedica poliția să intervină în anumite cazuri. Nu vă plictisesc cu detalii tehnice, dar ele fac diferența în viața a mii de femei. Diavolul se ascunde în detalii.
Cu forța massmedia și încărcătura emoțională a subiectului credeam că vom strânge milioane de semnături.
Ca și în alte cazuri mai recente, s-a dovedit că speram prea mult de la oameni. Abia am reușit să adunăm numărul necesar. Legea a fost schimbată. Situația, însă, se schimbă mai greu.
Am încercat să înțeleg mecanismul nefericirii-cu-repetiție din zeci de cazuri pe care le-am aflat atunci ca rezultat al muncii îndârjite a reporterilor, mai târziu din mesaje pe fb și chiar recent din povești ale unor bărbați care încearcă să salveze femeile pe care le iubesc din relațiile toxice în care se zbat. O analiză mult mai în detaliu, cu povești fără nume, va apărea în al doilea volum din Psihologie pentru oameni obișnuiți. Două dintre concluzii. Poate incorecte politic. Și două sfaturi. La fel.
De ce rămân cu abuzatorii?
Pentru că în anii aceștia în care masculii sunt adesea efeminați, răsfățați și un fel de copii mari cocoloșiți, abuzatorii par mai… bărbați! Da, știu, nu crezi, dar gândește-te că vine un vecin la ușă când o bate, iese ăla și-l face și pe vecin să plece cu coada între picioare. Ea are un fals sentiment de siguranță. Până la urmă - zice ea - voi mânca bătaie doar de la al meu. În fața lumii sunt apărată.
Mai rămân cu abuzatorii pentru că nu diferă prea mult de tați. Te-am bătut pentru că n-ai făcut ce trebuie. E vina ei, săraca. Mai grav este că uneori abuzatorul din copilărie nu a fost tatăl. Un prieten, o rudă mai îndepărtată, chiar și prietenele din gașca “popularelor” pot să dea unei adolescente ideea că e OK să fii lovit. Distincția între loviturile fizice și cele “psihice” mi se pare o prostie a psihologilor de tabloid. NU EXISTĂ pumn în gură fără impact psihologic direct. Cine crede altceva n-a luat niciodată unul.
Primul sfat nu e pentru femeie. Ci pentru bărbat. Nu abuzatorul, celălalt. Pentru că există aproape întotdeauna un “celălalt” căreia ea i se confesează, cu care face planuri de fugă și uneori chiar scapă pentru câteva zile, dar se întoarce de bună voie. Dacă iubești cu adevărat o asemenea femeie, dar nu ești deloc un dur, e mai bine să fugi. Ea trebuie să te vadă ca pe o alternativă ca să poată pleca. Dacă ești moale, decent și atent TE VEDE DOAR CA PE O SUPAPĂ. Vine, se descarcă, poate faceți și dragoste. Dar atât. Este epocală povestea din grupul meu de prieteni de la 22 de ani, când unul dintre noi a venit la bere cu ochiul învinețit. De soția unui asemenea abuzator căruia îi era amant. Tipa l-a lovit în mijlocul partidei de sex pentru că a refuzat să o lovească el. Legea compensației. Unul se pare că trebuia să dea :))
Al doilea e pentru o anumită categorie de nefericite. Acelea care nu vor da nici like, nici share, că le e teamă că o pățesc din nou dacă vede “domnul”.
Știu că la început a fost frumos.
Știu că voiai un bad boy și abia mai târziu ai aflat că nu e bad, e worst.
Știu că simți că ai prea mult de pierdut. Din urmă.
Habar nu ai cât o să mai pierzi. Din ceea ce urmează.
Dependența de violență e ca aceea de cofeină. Va crește doza.