Ea căra un geamantan imens, genul care nu s-a inventat pentru vacanțe, ci pentru studenți din provincie. Geamantanul avea 4 roți și o “lesă”. Îl trăgea după ea ca pe un câine mare și neascultător.
El stătea cu fruntea lipită de geam în autobuz. Extenuat după un antrenament care se putea compara doar cu regimul de exterminare din lagăre.
Fata tocmai îi arăta degetul mijlociu unui șmecher care voia să o ia cu mașina. Sau în mașină :) Nu era clar.
În spatele șmecherului mai era unul (poate erau prieteni?), dar nici mașina lui nu s-a dovedit destul de bună.
Poate că ar fi fost mai bine să zâmbească și să nu coboare cu două stații mai devreme pentru ochelarista blondă. Mai ales că el n-avea nici mașină.
“Bună, mă lași să te ajut?”
Nu era mare text, dar la replicile de agățat contează mai mult cine le zice, decât din ce vorbe sunt mixate.
“Doar până la tramvai, dacă poți. Mă grăbesc la Gara de Vest.”
S-au grăbit împreună. Trenul s-a încăpățânat să vină la timp de data asta și nu l-au prins. O doamnă plictisită de Informații le-a spus că mai e unul, de la Gara de Sud, peste 3 ore.
“Vino să stai la mine. Stau aproape, a zis el.”
“Am prieten. A zis ea.”
El a asigurat-o că nu se va întâmpla “nimic din ce nu vrea”. Ea a râs și a mers. Cu o jumătate de oră înainte de trenul din Sud erau la gară. El a fost un gentleman și i-a spus bancuri. Ea râdea mai ales între poante, amuzată și puțin excitată de felul cum lui i se usca gura privind-o și cum înghițea în sec. Nici măcar nu s-au atins. La casa de bilete însă n-a mai răbdat, s-a întors și l-a sărutat.
A dus-o pe peron, și-a luat “la revedere” înainte să vină trenul, când anunțau “feriți linia 4”, “ca să n-o dăm în scene melodramatice”, dar a fugit prin pasaj până la casa de bilete. Și-a cumpărat unul tot pentru București și a urcat în alt vagon după care a căutat-o.
“Domnișoară, biletele la control”
Corect ar fi fost sentimentele la control. S-au sărutat pe hol o oră și câteva minute, cât dura pe vremea aceea să ajungi cu acceleratul de la Ploiești în capitală.
“Mi-a zis că mă așteaptă la tren. De fapt, eu l-am rugat, că știam că o să am monstrul ăsta de gemantan după mine. O să coborâm separat. Tu primul. O dureau buzele și sufletul. Se simțea vinovată. Și chiar era. L-a privit pe geam cum se îndepărta, apoi a ieșit cu un aer plictisit, cum au oamenii când merg cu CFR-ul.
Prietenul ei nu venise.
L-a așteptat. N-a apărut nici după o jumătate de oră. A tras de geamantan până la un telefon public. Firesc, suntem în anii 90. La fel de firesc, a răspuns cuplajul. “Mai formați o dată”
“Nu mai am fise”
“Îmi pare rău”
În fața gării, unde atunci găseai doar taxiuri fantomă, a auzit o voce cunoscută. “Eu nu m-aș urca în astea!”
O așteptase. Îi venea să plângă de ciudă. Bărbații ăștia! Care merg cu tine unde n-au treabă cât încă nu s-au culcat cu tine, dar nu apar nici să te ia de la gară când aveți gata și pregătirile de nuntă.
L-a luat, ca o studentă în anul 5 ce era, și l-a dus în primul bar.
“Te-am mințit, n-am prieten, avem deja și nași, ne căsătorim, mama îl adoră…”
“N-ai zis nimic de tine, se însoară cu mama ta?”
“E un om foarte bun”
“Și punctual și parolist, am văzut”
“Ești rău”
“Ești fraieră”
“Ești obraznic”
“Și tu. Ce-a fost ora aia din tren? Petrecerea burlăcițelor?”
La radio cânta Michael Bolton. A love so beautiful.
Se țineau de mână.
Ea ar fi vrut să lase tot. El n-ar fi vrut să o lase.
Și totuși, în lumea asta atât de bine așezată, fericirea personală e un deranj. Iar deciziile pe care avem senzația că le luăm singuri, le luăm de fapt împreună cu alții, care sunt tot timpul în capul nostru. Ce vor zice prietenii? Ce va zice familia? Deciziile noastre se nasc gata cenzurate. Circumcise.
“Și tu? Tu ce vei zice.”
Aici ea a decis că trebuie să-i închidă gura: “Voi zice da”.
…
Dacă așa a fost sau nu, n-am cum să vă spun. Și nici dacă a fost rău sau bine. Știu însă că sunt foarte mulți oameni care au o asemenea poveste, dar puțini o spun. Poate că ea făcuse în tren “triajul” și el nu era decât o stație. Poate era o barieră prea mare sau poate nu avea curajul să tragă semnalul. Abuzul se pedepsește!
Nu, n-au schimbat numere de telefon. Era mai riscant atunci, sunai acasă. Tu ce-ai fi făcut în locul lor?
Comentariile aici: http://on.fb.me/1d9s3Y3