Eu nu sunt al ei.
Ea nu e a mea.
Când o prezint “soția mea” mi se pare mereu că nu e ceva în regulă. Avem noi, oamenii, o problemă cu proprietatea. Vrem să fim stăpâni pe alții când nu suntem stăpâni nici pe noi.
Casa mea, mașina mea, soția mea, copilul meu.
Mai ales noi, românii, suntem miezul! Exemplul profei mele de LEC:
Englezii spun: I was born. Românii: M-am născut! Mama doar era și ea… de față.
Ne-ar prinde bine să înțelegem altfel relațiile.
Eu nu mă mut cu tine.
Ne mutăm împreună.
Tu nu ești “a mea”, că nu mi-am făcut un implant de persoană! Noi suntem împreună.
Nu renunț la visurile MELE pentru visurile NOASTRE.
Le facem pe toate.
Eu te ajut.
Tu mă inspiri.
Eu te grăbesc când eziți.
Tu mă liniștești când sunt prea nervos.
Fiecare rămâne el însuși într-o iubire de cursă lungă.
Doar dacă știu cine sunt și îmi place de mine și singur pot să aleg să fiu cu tine. Altfel, dacă depind de altcineva ca să mă simt întreg, înseamnă că n-am nevoie de o iubită, ci de o proteză. Un om “în completare”.
Peste câteva minute împlinesc 40 de ani.
Acum 20 de ani credeam că la 40 voi fi mort. N-a lipsit mult :)
În 2012 am avut un accidentîngrozitor de mașină.
Acum doi ani Muza n-a știut ce să-mi ia de ziua mea și mi-a luat… numele.
Nu e a mea. E a ei.
Și? Până la urmă ce sărbătorim? Că schimb eu prefixul, dar n-aș schimba nici bătut femeia?
Că suntem căsătoriți de doi ani și că la aniversare tot pe ea aș cere-o de nevastă?
Nu.
Eu nu vreau să fiu cu ea.
Nici ea cu mine.
Și sărbătorim cum vrem să fim și cum suntem: împreună.
Foto: Ștefan Rotaru