Cuvânt înainte: Am avut șansa ca necazurile să vină la timpul lor, oamenii să se dezvăluie repede și alegerile să aibă înțeles. Și am mai avut șansa unui liceu unde Fowles și Bach să însemne valori mai mari decât cele din cont.
N-am avut șansa unei imaginații strălucite, dar am avut-o pe cea a unor experiențe care să merite povestite.
Acesta e una dintre ele.
Eram pe treptele Universității din Ploiești. Pe vremea lui Ceaușescu era vestita UPG (P și G veneau de la Petrol și Gaze, ceva ce pe atunci Statul Român avea), dar acum era un hibrid. O struțocămilă. Cu ASE și Filologie și o chestie numită Birotică. Niciodată nu am aflat ce putea să însemne.
Stăteam mai mulți pe acele trepte, gata de admitere, dar complet incapabili să spunem ce ni s-ar potrivi.
Cum nu aveam nicio idee despre ce facultate ne-ar ajuta în viitor, vorbeam despre ce ne plăcea. Ne-am tot strâns. Fete și băieți. Unii mai trăgeau un loz, alții doar ce luaseră BAC-ul.
Am trecut repede de la Tu cu cine ai făcut meditații? La discuții despre bărbați și femei. Ceva despre care știam cu toții atât de puține, dar eram convinși că știm tot. O fată a deschis balul când a venit o întrebare circulară din aceea de Oracol: Voi ce pasiuni aveți?
Fiecare a zis câte ceva. Eu am spus atunci literatura. Mă bucur că pot să spun asta și acum.
Un alt băiat a spus: Muzica. Era pianist. Venea de la Liceul de Muzică să se facă - trist - ceva cu MBA. “Asta se cere, muzicienii mor de foame”.
La întrebarea “Ce pasiune ai?” fata a spus: Pasiunea mea e Tudor.
S-a dovedit repede un macaz interesant. Tudor, prietenul ei, nu era de față. Așa că pianistul și cu mine ne-am apucat, mai în glumă, mai în serios, să-i testăm fiedelitatea. Și pasiunile astea… se mai schimbă. Am vorbit mult ca doi cocoși. Fata a recunoscut la un moment dat că nu erau prea multe diferențe fizice între noi și iubitul ei. Nu eram nici mai săraci cu duhul, nici cu portofelul (că pe atunci bogați erau doar securiștii care lucraseră în “Comerț Exterior”, nu eram nici mai grași, chiar semănam puțin cu Tudor.
Dar noi nu o meritam și el da.
Atunci pianistul, exasperat, a spus făcând front comun, aparent, cu mine: Dar de ce crezi că el te merită mai mult decât noi? Un scriitor cum e el (adică eu, m-am simțit flatat) poate să scrie despre tine un roman de dragoste care să reziste o mie de ani, iar eu aș putea să te fac nemuritoare cu un concert pentru pian care să atingă și japonezi și greci!
Ce face el de te merită mai mult?
Nu face nimic atât de spectaculos. De fapt, deși e anul doi, e nevoit să muncească deja. E contabil. Important e că mereu ține cont de mine.
Fiecare dintre voi crede că iubirea aparține celui care iubește. Începe și se termină cu el. Iubirea nu e despre eu. E despre noi.
Și mă merită mai mult decât voi. Pentru voi aș fi un pretext pentru o operă care să-mi asigure nemurirea. Pentru el sunt motivul de a trăi acum.
Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, susține acest blog!