Un mic intro :)
Ce o să găsești în noua mea carte, Necenzurat?
În primul rând TOATE TEXTELE BUNE DE NIGHT READING. Știu că pe multe le-ați pierdut pentru că erau la niște ore...
În al doilea, multe texte noi care NU puteau să apară pe blog pentru că mulți oameni abia așteptau o exprimare mai "explicită" ca să dea un report la facebook :)
Și în ultimul, dar nu cel de pe urmă, un best of de texte în formele lor ÎNTREGI. Nu scurte, de net.
Pentru că vreau să știți câte ceve despre carte o să vă spun că simt că am scris-o împreună cu voi. Dacă o să vă placă... aveți și voi un merit!
Liantul la care țin cel mai mult sunt cele 9 povești "care nu au legătură cu nimic". De fapt, au legătură cu tot.
Liantul la care țin cel mai mult sunt cele 9 povești "care nu au legătură cu nimic". De fapt, au legătură cu tot.
Vreți un aperitiv? Iată paginile 97 și 98 din Necenzurat. Știu că textul e puțin cam dur pentru unii, dar nu pentru ei am scris această carte.
Era să uit! Primele comenzi, cele înregistrate în 24 de ore de la momentul lansării, vor fi trase la sorți și la destul de mulți dintre voi vom veni chiar noi cu cartea. Eu și Muza :) Bem o cafea?
Unii beau ca să-şi aducă aminte ce-a fost bun. Alţii pentru că vor să uite. Dar există un prag dincolo de care alcoolul nu mai ajută. Indiferent dacă bei ca să uiţi sau bei ca să-ţi aduci aminte. Amintirile refuză să dispară sau refuză să se clarifice. Stau sub pătura străvezie a justificărilor. Fără ea ar fi simplu să spui unde ai greşit. Fără ea ar fi mai simplu să spui că nu ai greşit deloc.
El era un bărbat care-şi sărbătorea libertatea. Fără să poată admite că „libertatea“ asta nu înseamnă altceva decât că nu mai avea cine să-l întrebe unde a stat până la ora aia.
Îl deranja femeia îngrijorată care se temea şi de umbra ei. Acum i-ar plăcea să sune telefonul. Atunci îl dădea pe silent. „Nu ştiu, dragă, era zgomot.“
Îl agasa fraza aia repetată mereu: „Te aştept, nu pot să adorm fără tine.“ Acum i se pare că era mai degrabă o picătură de romantism într-o ciorbă pragmatică. E frumos să te aştepte cineva oricât. Ore. Zile. Chelnerii puneau scaunele pe mese şi el nu pleca pentru că nu voia să admită că acum el n-ar putea să adoarmă fără ea.
Tot timpul voia ceva de la el şi viaţa i se părea o listă de cumpărături. Lapte, brânză cu mucegai, struguri, dragoste. De fapt, atunci era frumos. O copilărie neapreciată. O adolescenţă târzie când te grăbeşti să creşti fără să-ţi dai
seama că asta te va transforma dintr-un potenţial Don Quijote într-unul dintre cei care-şi băteau joc de el. E greu să dai valoare unei vieţi într-o lume în care valoarea unei vieţi nu mai există. Îţi trebuie o lume mai mică. De două locuri.
Era un stat decimat de molima singurătăţii. Un oraş în care nimeni nu mai avea vecini. Era sub demnitatea lui să o caute, dar peste puterile lui să o uite.
Cea mai mare problemă când eşti nefericit este că ştii că ai fost fericit cândva. Că ai avut femeia destinaţie care dă un sens drumului. Seara încearcă să adoarmă la TV. Dacă merge direct în pat şi închide ochii, parcă o are desenată pe reversul pleoapelor. De ce nu i-a văzut la fel de clar frumu- seţea când era aievea? De ce trupul lui nu-i ducea la fel dorul când nu-i simţea lipsa? Este iubirea perfectă un tablou pe care îl înţelegi doar de la o distanţă? Nu spaţiu, ci timp?
Închide ochii. Afară e o realitate. Înăuntru altă realitate. Una pierdută. Una pe care chiar el a închis-o. Ca o uşă din aceea cu yală automată, cum avea când era copil. Dacă ieşeai şi se închidea în urma ta, nu mai puteai să intri decât dacă aveai cheia.
El ieşise în pijama şi şi-a aşteptat părinţii pe scări. Îi era atât de frig. Şi îi era ruşine să bată la alte uşi. Niciuna dintre ele nu avea vreun înţeles pentru el.
A aşteptat. Ca şi acum. În pijama. Şi acum îi era frig, doar că acum nu mai avea nicio certitudine că va veni cineva. Viaţa era prea simplă şi nopţile prea sigure. Cine apre- ciază un miracol care se tot repetă? Dacă apusul de soare ar dura opt ore nu l-ar mai fotografia nimeni!
Era stăpânul ei absolut, atunci de ce acum nu poate să
Era stăpânul ei absolut, atunci de ce acum nu poate să
o cheme? Să vină şi altfel decât să-i bântuie visele?
Nu e ciudat? Să nu-i mai vorbească gura care-i ştia tot
Nu e ciudat? Să nu-i mai vorbească gura care-i ştia tot
trupul?
Casa era plină de amintirile lor. Acum doar ale lui? Straniu cum aceleaşi amintiri îl făceau pe el să regrete
Casa era plină de amintirile lor. Acum doar ale lui? Straniu cum aceleaşi amintiri îl făceau pe el să regrete
că a pierdut-o şi pe ea că n-a plecat mai devreme. Doar i-a spus-o. Ca o sclavă care nu se mulţumeşte să-şi recâştige libertatea şi sare să-şi omoare stăpânul, la fel şi ea a sărit cu
97
98
adevărurile ei, tăioase ca nişte cuţite ascuţite de răbdarea nerăsplătită. Desigur, el era în viaţă, dar orgoliul lui era într-un fel de comă.
Închide ochii. Refuză realitatea pentru o „reluare“. „Dacă doriţi să revedeţi selecţiuni din programul unei zile când eraţi fericit.“
Ce să fie? Momentele când era la oglindă şi îl ruga să o ajute să-şi închidă rochia şi ajungea să o dezbrace de tot? Era aşa de grăbit şi de neatent încât de multe ori scena se termina „în oglindă“: cu ea chemându-l să-i închidă o altă rochie. Neşifonată.
Dragostea i se părea o cantitate infinitezimală. Acum realiza că era condimentul vieţii. Şi l-a luat cu ea pe tot.
Firesc. Doar cu ea venise iubirea. Era firesc să plece tot cu ea ca un „bun dobândit înaintea căsătoriei“.
Sânii care dau sens buzelor.
Coapsele care conţin parcă în ele mişcarea.
Ochii care ţin în ei toate promisiunile.
Le-a spălat pe toate cu lacrimi. Acum sunt curaţi. Pregătiţi pentru alte promisiuni.
Pe care i le va face însă... altcineva.
Coapsele care conţin parcă în ele mişcarea.
Ochii care ţin în ei toate promisiunile.
Le-a spălat pe toate cu lacrimi. Acum sunt curaţi. Pregătiţi pentru alte promisiuni.
Pe care i le va face însă... altcineva.
Citește mai mult! Link:
Superba fotografie: FlorianWeiler