Ce e dragostea?
Pentru unii e teatru.
Replicile sunt mereu aceleași:
Te iubesc!
Și eu te iubesc!
Geloșii sunt bieți epigoni ai lui Othello, care nu omoară pe nimeni.
Poate doar cu întrebările care se tot repetă, ca la actorii rămași fără script.
Bieții de ei, nu știu că actorii se prefac doar când se dau jos de pe scenă.
Se prefac că nu sunt Hamlet sau Becket. Se prefac că sunt Popescu sau Ionescu și joacă timp de toată viața rolul unor oameni obișnuiți, deși se vede că nu sunt.
Și Olga Tudorache, de ani de zile reușește să ne convingă că nu e cu adevărat Regina mamă. Apoi se urcă iar pe scenă și ne convinge că este. Și tot așa.
Ce ce dragostea?
Pentru unii e balet și bune maniere. Învață toate mișcările și numesc sex o mișcare din cur uniform accelerată. Când mișcă mai lent spun că “fac dragoste”. Ei dansează fără să audă muzica, pentru că așteaptă ca muzica asta să vină de afară.
Dragostea e muzică, atunci, nu?
Și fiecare e un instrument la care celălalt cântă. Orice femeie știe că nici sex oral nu poate să-ți facă dacă e afon, iar orice bărbat îți va spune că orice femeie fericită e o soprană desăvâșită. Păcat că-n loc de aplauze se bate în țeavă.
Și ce versuri!
Atunci, dragostea e poezie.
Bărbatul trebuie să formeze cu femeia o rimă îmbrățișată. Până ce moartea îi va despărți!
Asta trebuie să fie!
Dragostea e o sentință definitivă.
La domiciliu.
Nu. Asta e căsătoria. Milioane de bărbați “sub control judiciar”.
Milioane de femei “cu interzicerea drepturilor civile”.
Ce e, pentru numele lui Dumnezeu, dragostea asta?
O șaradă cu două soluții? Tu și eu?
O boală de care nu scap nici dacă te molipsesc și pe tine?
O sticlă cu vin din care bem pe rând și n-avem cum s-o terminăm în același timp?
Ce Dumnezeu este?
Ei, bătrâne, abia acum te apropii!